Eram singuri după atâția ani, fără copii, într-o seară obișnuită de toamnă târzie, la lumina lumânărilor într-o atmosferă intimă și plină de liniște. În acea seară am decis să deschidem o sticlă de Fetească Neagră Sigillum Moldaviae – un vin despre care auzisem de mult timp și care a umplut aerul din jur de arome fine, într-o călătorie plăcută a simțurilor.
Îmi amintesc foarte clar cum am desfăcut dopul – acel „pop” subtil, dar promițător, de parcă fiecare notă a vinului abia aștepta să fie eliberată. În clipa în care am turnat primul pahar, aroma profundă a Feteștii Negre ne-a învăluit complet, amestecându-se cu mirosul de mâncare abia pregătită și cu foșnetul discret al frunzelor de afară. Părea că toată casa se transformase, căldura aceea molcomă aducând un sentiment de tihnă pe care nu-l mai simțisem de mult.
Am pregătit o cină simplă, dar aleasă cu grijă: brânzeturi maturate, nuci, carne gătită încet, cu un strop de rozmarin, și câteva felii de pâine rustică. Am vrut ca fiecare gust să fie o completare naturală pentru vin, un acompaniament care să-i pună în valoare aromele bogate. Dar pe măsură ce ne-am așezat și am început să savurăm Feteasca Neagră, ne-am dat seama că ea era, de fapt, vedeta serii. Încet, am lăsat ca aromele sale să ne invadeze simțurile: note de fructe negre bine coapte (de prune și de mure), o ușoară atingere de ghimbir și o catifelare profundă, care ne-a făcut să ne oprim pentru o clipă și să ne bucurăm cu adevărat de moment.
— „Este ca o poveste închisă în sticlă”, mi-a spus el, zâmbindu-mi peste pahar.
Și avea dreptate – era cu adevărat ca și cum Feteasca Neagră Sigillum Moldaviae ne împărtășea o poveste, una veche de când podgoriile de la Cotești și Odobești au început să fie îngrijite de mâinile viticultorilor moldoveni. Am început să vorbim despre acele locuri, despre dealurile blânde și soarele care coace strugurii nobili. Părea că vinul ne deschidea ușor o fereastră spre Moldova, spre tradiția care dăinuie acolo de veacuri. Fiecare înghițitură purta ceva din frumusețea acelor locuri, iar în acea liniște, vinul părea să vorbească în locul nostru.
Am continuat să savurăm încet, iar vinul a început să se dezvăluie cu adevărat, îmbrățișând perfect fiecare fel de mâncare de pe masă. Carnea de miel gătită cu rozmarin s-a dovedit a fi alegerea ideală – un partener pentru aromele subtile și echilibrate ale Feteștii Negre. Gustul se rotunjea, devenind tot mai complex, dar fără a pierde acea căldură aparte pe care doar vinurile bune o au. Îl simțeam catifelat pe cerul gurii, lăsând o amprentă ușor dulce, care dăinuia și ne invita să-l savurăm mai departe.
Pe măsură ce seara avansa, vinul părea să își dezvăluie povestea ca pe un spectacol tihnit, iar noi, pătrunși de căldura sa, retrăiam amintiri comune. Am vorbit despre prima noastră întâlnire, despre călătoriile împreună, despre serile petrecute până târziu discutând despre viitor. La un moment dat, am observat că fiecare înghițitură părea să intensifice povestea noastră – era ca și cum vinul știa că face parte din acea seară și că în acea noapte devenea un martor discret al apropierii noastre.
— „Parcă timpul stă în loc”, am spus, privindu-l în ochi și simțind cât de norocoși eram să trăim acel moment.
Vinul, în acea seară, părea să ne apropie mai mult ca niciodată. Feteasca Neagră nu era doar un vin demisec excelent; era o sărbătoare a iubirii, a tradiției și a clipei prezente. Acele note de fructe negre, aromele lemnoase și textura sa catifelată păreau să ne spună povestea lui Ștefan cel Mare, a istoriei podgoriilor moldovenești și a fiecărui moment în care oamenii se așază împreună la masă și sărbătoresc viața.
De atunci, ori de câte ori deschidem o sticlă de Sigillum Moldaviae, ne întoarcem la acea seară, retrăind bucuria și liniștea pe care am simțit-o atunci. Aveți și voi un vin care face ca momentele speciale să fie de neuitat? Pentru noi, Feteasca Neagră este acel vin care nu doar că ne răsfață gusturile, ci și ne amintește de farmecul clipelor simple, petrecute cu persoana iubită, acolo unde emoția devine cel mai prețios ingredient.
