Parchetul din lemn – oglinda pașilor care se întorc acasă
"L emnul e viață arhivată. Lemnul n u uită niciodată." Într-o dimineață de toamnă, m-am dus la cules de ciuperci în pădurea din apropierea casei bunicilor. Pământul era umed, frunzele foșneau sub pași, iar aerul mirosea a mușchi și a ploaie recentă. Într-o poieniță, la marginea drumului, am zărit un buștean tăiat. Un stejar masiv, așezat cuminte, cu cercurile-i perfecte expuse luminii. M-am apropiat instinctiv. Am trecut palma peste suprafața lui netedă, rece la atingere. În inelele acelea concentrice, am văzut parcă ani de viață: un an bun, altul secetos, o iarnă grea, o primăvară plină de sevă. Am stat o vreme acolo, contemplând liniștea din jur. Un vânt ușor mi-a adus mirosul acela dulce-amar al lemnului crud. M-am uitat la trunchiul de copac și am simțit ceva ce nicio inteligență artificială n-ar putea vreodată să înțeleagă: lemnul trăiește și după ce e tăiat. M-a cuprins o melancolie pe care doar locurile copilăriei o pot trezi. În inima lui, cercurile se î...
