Ma uit la baietelul meu, mai ieri il purtam in pantece, ca ulterior sa devina un bebelus cu care sa-mi ocup tot timpul si cu care sa ma distrez teribil. Acum e baietel mare, are 5 ani. Wow, nu-mi vine sa cred ce repede trece timpul!
Am citit acum cateva saptamani un articol cu titlul "Sunt o mama ticaloasa!", curioasa din fire l-am deschis si m-am emotionat foarte tare. Citindu-l, am realizat ca si eu sunt o mama ticaloasa.
Cu o zi in urma sa-l citesc, tipasem la copilasul meu doar pentru ca ma stresa cu un lucru, iar eu nu-mi vedeam capul cu treaba de la serviciu. Chiar daca l-am chemat inapoi in momentul in care l-am vazut ca s-a intristat, ca sa-i cer scuze pentru iesirea mea si sa-i explic de ce eram nervoasa, vorbele micutului meu m-au lovit ca un traznet: "Nu-i nimic, mami! Eu te iubesc! Pentru mine esti cea mai buna mamica din lume."
Oare chiar sunt? Cand am ajuns sa dau prioritate altor lucuri cand el era si este inca tot universul meu?
Copiii nostri cresc repede si daca i-am privi mai atent am descoperi ca avem atatea de invatat de la ei...
In acest caz si eu sunt o ''mama ticaloasa'' uneori :( nu zic ca nu este si vina mea,dar stresul cotidian uneori ne intuneca judecata :( Am invatat sa ma calmez inainte sa le raspund,iar daca simt ca explodez ies din camera pentru 5 minutele.......
ReplyDelete